Scurt istoric și Cartierul Uranus
Senatul României, ca instituție fundamentală și componentă de bază a sistemului de organizare politică a societății românești, a luat ființă, s-a afirmat și s-a consolidat ca element indisociabil al parlamentarismului în spațiul public național și în planul relațiilor internaționale, într-un proces istoric pe fundalul dezvoltării și modernizării țării în ultimele două secole și al reinserției acesteia în concertul european.
Introducerea parlamentului bicameral ce a funcționat în condițiile în care principiul monarhic era prevalent și surmonta prin prerogativele Suveranului atât puterea legislativă, cât şi puterea executivă a condus, în pofida unor limitări la nivelul reprezentativității (păstrarea sistemului de vot cenzitar), la acumulări pozitive în timp, pregătind extinderea modelului democrației reprezentative regăsite în Constituția din 1923. Desăvârşirea Proiectului de țară, făurirea statului național unitar au constituit și pentru sistemul parlamentar al țării intrarea într-o tumultuoasă etapă de prefaceri poli- tice, economico-sociale și culturale.
Finalizarea dezbaterilor ample și profunde având ca obiectiv major reorganizarea modului de funcționare a structurilor politice și administrative ale României reîntregite, elaborarea politicilor naționale, funcționarea regimului pluripartidist și participarea cetățenilor la viața cetății s-au asigurat odată cu adoptarea unei noi Constituții. Senatul României a avut un rol determinant în privința consacrării constituționale și legislative a Actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 și a revenirii la Patria mamă a provinciilor istorice: Basarabia, Bucovina și Transilvania.
De asemenea, Camera Superioară a procedat pe parcursul anului 1920 la ratificarea tratatelor de pace de la Paris prin care se obținea recunoașterea internațională a frontierelor și a integrității teritoriale a statului român. Constituția din 1923 confirma modificările efectuate în 1917 și adăuga noi elemente privind: înlocuirea sistemului cenzitar cu votul universal (doar pentru cetățenii de sex masculin), separarea puterilor în stat, alegerea senatorilor, categoria senatorilor de drept etc. Senatul tindea să devină un organism reprezentativ pentru elitele politice, militare, juridice, culturale și religioase.
Reforma electorală corelată cu adoptarea unui nou Pact fundamental (1923), elaborarea și promovarea unor legi organice, care acreditau noi reglementări și norme în sistemul democratic românesc, și modificarea regulamentelor de funcționare a celor două camere (1920-1925 şi ulterior) au conferit Parlamentului, în general, și Senatului, în particular, atributele fundamentale, inalienabile, suverane, ale puterii legislative în stat.
Democrația autohtonă din perioada interbelică, pe lângă câștigurile importante aduse de procesele de modernizare de tip occidental, s-a confruntat și cu o serie de aspecte nega- tive, întârzieri, carențe și deficiențe, unele dintre ele moştenite din trecut, altele datorate noilor realități europene de după Marele Război. În acest sens, pe fondul crizelor politice şi guvernamentale au înflorit o serie de manifestări cu caracter autoritar și totalitar care au condus la declanșarea unui val de violențe și represiuni, care au încălcat drepturile fundamentale ale cetățeanului, fragilizând regimul democratic.
La 10 februarie 1938 s-a instaurat regimul de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, care a consacrat de facto lichidarea regimului democratic pluripartidist şi subordonarea instituțiilor statului puterii regale. Acesta a fost momentul încheierii unui parcurs istoric început cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în care democratizarea societății românești a realizat progrese notabile, pentru a eşua în timpul domniei lui Carol al II-lea într-un regim de autoritate personală. Ultimul parlament ales a fost în iunie 1939.
În urmă cu 160 de ani, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat curs unui efort emancipator, de ordin reprezentativ și legislativ, prin care a luat act de hotărârile Adunărilor (Divanurile ad-hoc) ale Principatelor Unite al Moldovei și Țării Românești şi ale Conferinței de la Paris (30 martie 1856). Convenția a stabilit statutul social-politic și administrativ al respectivelor Principate, precum și modul de alegere a unei Adunări Elective moderne și reprezentative.
Domnitorul Cuza a luat inițiativa elaborării unui Proiect de Constituție (Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris), care a fost aprobată prin referendumul din mai 1864 și promulgată la 2/14 iulie același an. Parlamentul țării a devenit bicameral. Se instituiau Adunarea Electivă (Camera Deputaților) și Camera Ponderatoare (Senat). Statutul Dezvoltător a rămas în vigoare până în iunie 1866, când a fost adoptată prima Constituție a României.
Mitropolitul Primat Nifon (1789-1875) a fost primul președinte al Senatului în perioada 6.12.1864-2.06.1868.
După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și întronarea prin- cipelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, noua Constituție stabilea principiul monarhiei ereditare directe și legitime a noului domnitor, iar puterile statului, emanând de la națiune, erau exercitate „prin delegațiune” după principii constituționale. Puterea legislativă se exercita colectiv de către Domn și reprezentațiunea națională. Aceasta din urmă era organizată în două camere: Adunarea Reprezentanților și Senatul.
Un eveniment de covârșitoare importanță istorică l-a constituit cucerirea inde- pendenței de stat a țării. La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a citit Declarația de Independență la ședințele celor două Camere. La ședința Senatului Kogălniceanu a afirmat: „Declarăm clar că de aici încolo ne așteptăm la o viață independentă, la o viață de sine stătătoare. (……) Înțelegem însă să punem toată stăruința ca să facem ca voturile dumneavoastră, ca glasul țării să fie prezentate Europei în ziua în care se va ocupa de subscrierea tratatului.
La încheierea tratatului de pace, România să se găsească înaintea Europei cu o situație creată de ea însăși.” Moțiunea supusă apro- bării a întrunit unanimitatea celor 32 de membri. Prin aceasta cel mai înalt corp legisla- tiv al țării consacra definitiv actul independenței, însărcinând Guvernul să facă totul pentru ca independența să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri.
Senatul României, după recunoașterea internațională a Independenței de stat, a avut un rol determinant în proclamarea Regatului României, sub sceptrul regelui Carol I, la 14 martie 1881.
Senatul României și-a înscris la loc de cinste contribuția instituțională și legislativă privind înfăptuirea și consacrarea constituțională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Prin documentele oficiale adoptate cu deplină unitate de viziune istorică și acţiune politică energică s-au imprimat celorlalte demersuri întreprinse pe plan național şi internațional coerență și înaltă responsabilitate.
Momentul culminant al acestui curs al evenimentelor l-a constituit încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României reîntregite în cadrul festivităților de la Alba Iulia în 1922.
La 28 februarie 1938 a fost adoptată o nouă Constituție, care a instituționalizat regimul de autoritate monarhică. Senatorii erau numiți de rege și trebuiau „să întrunească condiţiile generale de obligativitate pentru acest corp”. În conformitate cu prevederile constituționale s-a înființat Frontul Renaşterii Naționale, partid unic, condus de rege, care a propus liste unice.
În Constituție se prevedea că orice altă activitate politică decât cea a Frontului Renaşterii Naționale era considerată clandestină. Listele de candidați au fost aprobate de rege, după încheierea alegerilor, noii parlamentari au fost obligați să jure credință suveranului. Liderii partidelor politice care au refuzat să recunoască Constituția au fost decăzuți din statutul de senatori de drept.