Palatul Parlamentului era cunoscut, înainte de 1989, iniţial sub denumirea de Casa Poporului, apoi Casa Republicii. Situată pe Dealul Arsenalului, clădirea are dimensiunile maxime la sol de 275 pe 235 metri, înălţimea de 84 metri (peste cota zero), iar suprafaţa construită la parter acoperă circa 66.000 m2. Palatul are 12 niveluri, în jur de 1000 de încăperi, iar suprafaţa desfăşurată este de aproximativ 365.000 m2. Palatul Parlamentului este înscris în „Cartea Recordurilor“, la capitolul „Clădiri Administrative”, pe locul al doilea în lume, după clădirea Pentagonului. Pentru realizarea construcţiei şi amenajările interioare s-au folosit aproximativ 1.000.000 de m3 de marmură, 5.500 tone de ciment, 7.000 de tone de oţel, 200.000 m3 de sticlă şi 220.000 m2 de covoare. Clădirea poate fi văzută din orice punct al Bucureştiului, iar de pe acoperiş se pot observa Munţii Carpaţi şi fluviul Dunărea.

Din istoria Senatului

Senatul a apărut pe scena politică din ţara noastră la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864, când românii s-au pronunţat, prin plebiscit, asupra unui document cu valoare constituţională – „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858”. Statutul prevedea instiuirea, alături de Adunarea Deputaţilor, a unei noi Camere parlamentare, Senatul. Primul Senat al României a funcţionat ca un „corp ponderator”, având rol de factor de echilibru între puterile statului. El era alcătuit atunci din membri de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentanţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului).

Prin Constituţia din 1866, Senatul a devenit un organ ales pe bază de vot cenzitar (sistem electoral în baza căruia aveau drept de vot doar cetăţenii care obţineau un anumit venit anual), dar cuprindea şi câţiva membri de drept: moştenitorul tronului şi fruntaşii bisericii. La acea vreme, câte două persoane din fiecare judeţ erau alese în Senat pentru o durată de opt ani, jumătate din numărul lor fiind reînnoit la patru ani. De asemenea, universităţile din Bucureşti şi Iaşi aveau dreptul de a alege câte un reprezentant propriu în Senat.

Conform Constituţiei din 1923, Senatul şi Adunarea Deputaţilor au devenit organe reprezen tative alese prin vot universal. Senatul interbelic era alcătuit din senatori de drept – reprezentanţi ai cultelor, persoane care au îndeplinit importante funcţii publice – şi senatori aleşi pe o durată de patru ani. Unii senatori erau aleşi prin vot universal şi direct, în circumscripţii electorale, iar alţii erau aleşi de consiliile locale, de camerele profesionale (comerţ, industrie, muncă şi agricultură) şi de cadrele didactice ale universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

Regele Carol al II-lea a impus, în 1938, o nouă Constituţie, prin care a introdus un regim de monarhie autoritară, pe fondul unor profunde tensiuni politice interne şi al unor ameninţări externe. Noua Constituţie a prevăzut, alături de senatorii de drept – dintre care făceau parte şi membrii familiei regale –, o categorie de senatori numiţi direct de rege şi o alta a senatorilor aleşi pe baza unui sistem corporatist (corpul electoral a fost împărţit în trei categorii, după criteriul activităţii profesionale: agricultură şi muncă ma nuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale). Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atri buţii. Senatul era aservit puterii executive, iar regele decidea în problemele majore prin decrete-legi.

După instaurarea regimului de dictatură militară în toamna anului 1940, activitatea Senatului şi a Adunării Deputaţilor a fost suspendată. Sub presiunea forţelor sovietice şi comuniste, Senatul a fost desfiinţat printr-un decret din iulie 1946. Parlamentul a fost reorganizat într-un singur corp legislativ, Adunarea Deputaţilor, instituţie care a fost transformată, prin Constituţia din 1948, în Marea Adunare Naţională, un organism subordonat total puterii comuniste.

Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere şi pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separaţia puterilor şi răspunderea guvernanţilor în faţa organelor reprezentative. În primăvara anului 1990, Senatul a fost reînfiinţat, astfel marcându-se revenirea ţării la tradiţia Parlamentului bicameral, cu adevărat reprezentativ, în conformitate cu standardele statului de drept. La 20 mai 1990 au fost alese în mod liber şi democratic Senatul şi Camera Deputaţilor, care au funcţionat şi ca Adunare Constituantă, având misiunea de a elabora noua Constituţie, aprobată, la 8 decembrie 1991, prin referendum naţional. În octombrie 2003, Constituţia a fost revizuită pentru a pune în acord prevederile sale cu noile realităţi social-politice şi cu imperativele procesului de integrare europeană.

Senatul este astăzi, alături de Camera Deputaţilor, una din cele două Camere ale Parlamentului României.